Cât de mult îmi lipseşti “fată verde cu ochii padure” şi cât de mult îmi doresc roua zâmbetului tău. Am încercat să fac o minune şi să te aduc prin puterea gândului dar ochii tăi verzi m-au certat râzând:
“visezi, nu sunt adevărată, eu nu mai sunt, poţi tu să înţelegi asta?”
“fată verde cu părul pădure, dar astea-s cuvintele şi gândurile tale, vino, te simt”
... ai oftat şi te-ai aplecat asupra mea făcând ochii mari de tot … ochii tăi verzi şi născători de lume s-au deschis pentru mine şi m-au aruncat într-un codru verde, verde de verde, cumplit de verde, unde m-am rătăcit, iar vocea ta aerată mi-a şoptit:
“tu ştii semnele, învaţă-mă, ce e asta?”…
“poate ai nevoie de mine, Dora, te uită spre ursă noaptea şi vezi semnul, e gândul meu bun”
“da? atunci îţi dăruiesc o picătură de rouă dar nu răscoli toată pădurea după ea, da? Voi căuta semnul dar spune-mi ce e şi de ce e, te rog!”
“vei simţi Dora, vei simţi, ştiu asta”
... iar visurile se învolburau şi vocea ta era tot mai departe ... ai început să râzi spunând
“da, e semnul iubirii”